Ce critică!!!

Ce critică!!! (2009)

Ah, cum vă place să vă lingeţi boturile
Cu stropi de sfântă poezie.
Să exclamaţi propia trufie
În versuri pline de neştire.

Ce critică!!!
Ce dibăcie, au limbile usturător de jignitoare.
Ştiu cum să demonstreze meschina sa fiinţă
Ca s-o transforme-n nemuritoare.

Urându-şi propria neputinţă
De-a propăşi un sentiment de geniu
Ei neagă orice existenţă
Transformă-n noapte înc-un mileniu.

Nu-ţi pasă că acela a iubit.
Nu-ţi pasă durerea din versul alb.
Te deranjează că eşti un nesuferit
Că n-ai fost apt, şi n-ai creat.

Şi atunci deschizi o gură largă
Şi urli lozinci distrugătoare
Critici pe toţi şi toate
Reduci la net orice-ncercare.

Ce slabi şi mizerabili mai sunteţi.
N-aveţi simpla puterea de a recunoaşte.
Vă eschivaţi cu gusturi de analfabeţi,
Ascundeţi cât de dur invidia vă paşte.

Ţie...

Ţie... (2009)

Ţie-ţi voi ierta...
Săruturile şi îmbrăţişările
În agonie trupească
Spre fericire cerească
Ne-a obosit durerea
Tristelor despărţiri
Luminate pe aleea
Suavelor amintiri
Şi degetele trandafirii
Strivindu-se cu mângâieri
În gânduri nenumărate
Cu şoapte
Zâmbite,
Uitate...
Ţie-ţi voi ierta...
Îngerul meu
Cu ochi căprui de melancolie
Ce-a fost să fie...

Gând în voce...

Gând în voce... (2009)

Mi se spunea cândva că cel înţelept cedează, lasă de la sine. Nu înţelegeam şi căutam să-mi demonstrez înţelepciunea prin dezbateri la care... Mi se reproşa că sunt copil naiv. Nu înţelegeam, şi rău mă zbuciumau aceste imputări. Mă învinovăţeau în nervozitate exagerată. Nu înţelegeam căci mă vedeam motivată în acţiuni. Mă avertizau că voi pierde multe din propria-mi vină, pe care n-o înţelegeam, nu-o vedeam. Mi s-au afişat pagubele şi nicidecum nu înţelegeam de ce doare. Mi se apasă în fiecare zi cu degetul pe răni... iar eu... cedez, las de la mine, nu caut să mă demonstrez în dezbateri şi nimeni nu-mi mai reproşează naivitatea. Nici imputările nu mă mai zbuciumă. Sunt vinovată că mi-ai pierdut nervozitatea sau poate motivele pentru dânsa. Mai scurt, probabil le-am înţeles pe toate.
Tot cândva am auzit: "Prin lacrimi spre maturitate."

hz, de ce caut să-mi împărtăşesc gândurile?... Poate fiindcă vreau să-mi reproşeze că mai sunt un copil naiv.
Mă simt nu ştiu cum prea bătrână... )) Şi nu-mi place "maturitatea" asta stranie, chiar jignitoare, care înseamnă să accepţi să te apese cu degetul pe răni în fiecare zi şi să nu ştie nimeni dacă plângi...

Sistem calendaristic

Sistem calendaristic (2009)

Ianuarie...
Cu foc de artificii declară sărbători.
Artificiala fericire din noi...
O viaţă nouă,
Un nou gând.
Să-ncepi de la'nceput ce n-a sfârşit.
Un rând... pe rând
Istoriile plâng
Scrise-n zăpada albă de foi...
Ce moi
Sunt fulgii de copilărie
Topiţi cu:

Februarie...
Pe geamuri cristaline flori,
În spate
Gerul
Singuratic
Ai vrea să te-ncălzeşti cuprins de fiori
La soba cunoştinţelor
Dramatic
Viscoleşte a sărăcie de culori
Apatică - deşteptăciune
Mocneşte întrebări...
Cui oare să scriem scrisori?
Pe-a cui foi?
Vom arunca în rânduri,
Coşmaruri şi desperări...
Veni-va timpul acestor frământări?
Veni-va:

Martie...
Ce-ar vrea să înflorească.
Ce-ar vrea să spargă nevoile de gheaţă.
Să dai frâu liber mugurilor
Fără regret
Erotic
Străbat firicelele tinereţii
Probabil unica din frumuseţi
Preţuită
Vine şi pleacă:

Aprilie...
Fericire făgăduită,
Conspiraţie disimulată cu zile însorite.
E primăvară într-un suflet de bărbat
Încălzită cu frica
Primăverii dintr-un suflet de femeie
Şi tot din frică
Îşi rezumă iubirea la un contract
Fraierindu-se cu tact
Pe câmpul războiului erotic,
Plin de fluturi sexuali în zborul lor haotic
Pe timp de:

Mai...
Sau poate rai...
Stabilitatea cerului emoţional -
Metamorfoza existenţei individuale
O cale de flori spirituale
Spre idial
Ripostă
Sistemelor patriarhale
Topite cu agonie
În:

Iunie...
Căldură şi feerie...
Frunzelor verzi de hârtie
Văd feţe tinere-n stafii preschimbate.
Descurajate!
Exploatate!
Transpirate!
Pierdute în desişurile sistemelor financiare
Robiţi de voga prestigiilor globale...
Caută umbra răcoroasă acestei boli infernale,
Mistuitoare anomalie:

Iulie...
E arşiţă şi nuditate
De conştiinţă pârjolită
Pe plaja mării de iluzii
Ospiciul omenirii ostenite...
Ce sens mai are...?...

August...
Cu ploi torenţiale -
Războaie fără noimă
Când încă nici n-am înţeles
Care-s principiile existenţiale?
Care sunt scopurile spirituale?
De ce...?...
Nu vrem
O altă soartă !
Nu cea tradiţională:

Septembrie...
A îmbătat înc'un popor
Cu-o nouă genegaţie de vin.
Suspin...
Elevii pe la şcoli
Au cărţi noi
De istorie
Eroi şi război
Se chinuie ca nişte boi
La plug!
Manipulare!
Distracţia "Satanei":
Colecţionează frunze-ngălbenite
În biblioteca Adevărului
Jilave de uitare...
Putrezite...
Doar bruma de inteligenţă
Râvneşte spre chemarea lor,
Spre coerenţă -

Octombrie...
Duhul parapetelor sufletşti transfigurat în ceaţă.
Şi ochii...
Şi lacrimi...
Plâng bătrânii vremea tristelor decăderi.
Plâng absenţa sa în viaţă.
Plâng dorul de moarte la geamul aşteptării.
Întârzie să apară,
Cu faţa-i de ceară,
Să-şi privească cu sclipiri de lumânări funerale,
Îndrăgostiţii - în mântuirea ei iluzionară.
O moarte...
Aceeaşi moarte pentru toţi,
Ne va cuprinde.
De fapt...
Mereu am fost morţi.
Trăim viaţa predecesorilor,
Ce şi-au dorit o nemurire.
Şi pentru că întârzie să apară:

Noiembrie...
E frig şi foame printre ramuri.
Multă neştire printre crengi.
Şi gânduri...
Alte neamuri...
Aceleaşi cicluri, Aceleaşi vieţi...
Suntem ca puricii pe o pisică.
Se scarpină Pământul cu calamităţi.
Flămânzi îi sugem sângele
Şi nu avem urechi să auzim,
Cum miaună spre Domnul său...
Să o dezbaiere de paraziţi.
Dar... ne dorim o nemurire,
Prin viaţa altor vieţi.
Şi scriem altele-aceleaşi legi,
În mintea pură de copil.
Ba nu, auzim...
Când
Iubim
Îmbătrâniţi de gânduri
Pe la geamurile aşteptării
Trec ca cocorii
În rânduri
Scrisorile desperării.
Dar, ea întârzie să apară...

Decembrie...
Ce trist ne e afară.
Durerea-şi 'pleacă ochii în amintiri de vară.
Valiza-i plină cu frunze - cădere amară.
Urca-vom?
Această ultimă scară,
Sau, poate seară...
Căci, să cobori nu mai e loc
Unde
Va vieţui un suflet
Ce îngheaţă?
Şi-a pus şi inima pe foc...

Improvizaţii nocturne

(2009)

Improvizaţii nocturne XIII

Se surpă
Mizerabilele tentative
De a clădi...
Pe ruinele
De iluzii distruse în războilu
Căutării adevărului.
A fost un început greşit
Croit din vise
Dăruite de legi şi principii
În care m-am dezmeticit,
Venind din altă lume
Pe Pămînt
Şi tragicul sfîrşit
Îmi cîntă-n zori de zi
Un asfinţit...
Ce-a fost?
Ce-a fi...
O superstiţie încheagă
Logica evenimentelor:
Sunt treispezece
Litere
În numele meu.
Un şir de litere mai am să scriu
Şi plec
De unde am venit,
Surpînd iluziile dăruite,
Lăsînd în urma-mi
Doar ruine.
Refuz la mizerabilele tentative
De-a mai clădi
Căci ele atestează existenţa
Iubirii faţă de război...
Iar părăsind Pămîntul
N-oi căuta ce este [Adevărul]
E în noi...

Improvizaţii nocturne XII

Glod pe faţă,
Sacrificând câte-o noapte improvizaţiei,
Mă spăl de el în fiecare dimineaţă.
La viteza primelor raze conştiinţa mă plesneşte.
Cu bulgări de dispreţ
Îmi loveşte
Fizionomia flămândă de vise,
Lăsându-mi murdară expresia versurilor nescrise.
Obosită...
Sleită...
La răsărit
Îmi târâi mutra undeva în societate,
Precum am fost învăţată.
Tată, ai avut dreptate,
Cu asemenea gânduri nu ajung departe!
M-aş duce să hoinăresc pe străzi.
M-aş duce...
Aş pleca...
Aş fugi...
Aş fugi undeva
În pădure,
Să-mbătrânesc în două zile ca un fluture...
Decât să fiu
Rahat sub tălpi.
Călcată, îngheţată, plouată pe-un trotuar
Din cartierele de sus pline de regi ai mişeliei
Umflaţi cu căcat, cer scuze de cacofonie,
Mă calcă cu fudulie,
Încreţind nasurile de mânie
La vagabonzi cu nasurile pline
De muci, căci au răcit
În timp ce le-au cerşit
Un ban pentr-un gât
Din sticla fericirii...
Mamă, de ce nu mi-ai dat mai multă prostie,
Poate mă lua cineva la beţie!
Mai bine zis mă dădeam cuiva în robie...
Pardon, literar - mă lua de soţie,
Să-i fiu robă la casă,
Tăcută, cuviincioasă...
O roabă!
Înrobită...
În robia propriei suferinţe,
Mă doare carnea de pe mine!
Mă mistui în sărăcie!
Sărăcită de puteri cu care îmi înfăţişam odinioară
Convingeri şi păreri...
Le-am lăsat în ziua de ieri,
Mă plictiseau... Erau ieftine ca-i mei cercei
De cinci lei...
Pe unul l-am pierdut aseară,
Eram undeva pe scară,
Posibil mă sărutam cu unul de la ţară,
Căci mi-au rămas
Buzele crăpate-nsângerate
Şi câteva zgârieturi pe spate.
Am ajuns acasă,
Uşurată şi înfometată
Cu o vânătaie sub un ochi şi cristalele micşorate,
Cu mâinile însângerate,
Cu unghiile ne curăţate...
Sub ele pielea bărbatului ce m-a ispitit,
Poate m-a dorit...
Nu, nu m-a plătit!
Nu-s îndeajuns de proastă ca să-l căsătoresc,
Dar mi-e destul, să nu-l prostituez,
Preferând să-i sacrific nopţile, improvizând vers...
Întâlnind zi de zi, fiecare dimineaţă
Cu glod pe faţă!

Improvizaţii nocturne XI

E o Prinţesă aruncată-n bestiile lumii.
Mai luminează steaua ei la capătul societăţii
Cu fire slabe de scântei a mult prea dulcii culturi
De sex
Ce o salvează
În bezna sărăciei.
O foame,
O durere,
O deprimare,
Slăbiciune,
N-are puteri... să mai cedeze,
Să nu impună a sale
Bogăţii
Ce-a dobîndit prin testamentul ADN-ului, prin soartă,
Profeţii...
Cu nestemate atârnănd la gât
Se dăruie fără regret
Prostiei omeneşti...
Iar azi în ceaţa verii ofilită-n frunzele de toamnă
Îmi cere răzbunare
Chinurilor...
Îmi cere mult prea mult dreptate
Suspinelor...
Vrea adevăr să verse în leagănul debililor,
Ce-ncearcă s-o scufunde în dezmăţ...
Şi caută să-i dovedească
Că e o proasă fără
Preţ!
O tîrfă,
Au numit-o cu dispreţ!
Mă uit în ochii ei saturnici... îmi tac cu nobilime,
Cu diamante mari de apă sărată, îmi vorbesc.
Ca o enigmă şi-a întins un zâmbet
Peste a sa ostilitate... l-a-nscris în palmares.
Mai are-un preţ.
E o prinţesă!
Cu groază desluşitu i-am vreo două gânduri
Prin ceaţa'cestor sumbre an-o-timpuri...
Îi va ucide
Cu-al său preţ, cu-a sale daruri
Sexuale
În propriul lor
Dezmăţ!!!

Improvizaţii nocturne X

Oare nu eşti un geniu?
Cu a ta
Contemplare a privirilor cerşetoare -
Zâmbete căzute
În cugete,
În plângere,
În amploarea cerinţei
De-a crea,
De-a exista,
De-a contempla:

Un sărut
Dureros ca moartea
Din faşă adulmecat,
Cu precauţie implantat
În creier sculptat:
"Societate"

La gunoi iubire!
La căldare prietenie!
Să cumpărăm respect!
Să mascăm artistic încă o boală:
"Frica"

Fatală ar fi dreptatea,
Netrebnică ar fi bunătatea,
Izolată - curiozitatea,
Deprimată - sinceritatea,
Atotputernică necuviincioasa speranţă
Propagând pornografia studiată -
Etica de viaţă ce trebuie urmată:
"Prostia"

Dorinţe violate de prejudecăţi.
Cerinţe înaintate de nedrepţi.
Război!!!
Războiul dracilor
Ne-au stricat conştiinţa din temelii...
Au pledat pentru putere!
Au cerut avere!
Semănând discordie,
Conspirând rătăcire,
Aspirând neştire,
C-o cântare prea cântată -
Nonvaloare valorificată:
"Banii"

Nefârtaţii au prins firul,
Au completat şirul,
Veselind şi robind
Drogând şi îmbătând
Prostituţie dăruind
Pentru a înştiinţa că sunt:
"Putere"


Oare nu eşti un geniu -
Toate acestea contemplând
Printre ele existând,
Şi creând
Din amploare la cerinţele
Plângătoare
De-a cugeta
A zâmbetelor cerşetoare
Căzute-n priviri?

Improvizaţii nocturne IX

Nu ştiu cum tu dar,
Mă sugrum de dor
Şi-mi sângerează timpul
Cu care am fugit înaintea ta
Ca să revin pentru un firav de dulce sărut
Al copilăriei ce-ţi ţine de urât.

E-atât de aproape
Sărutul nostru
Ce-l dăruim
Fără a cere ce oricum este
Când iubim.

Nu ştiu cum tu dar,
Mă străpunge-o tristeţe
Strecurată în fiecare clipă
Mărindu-mi melancolia trecutului cu o pipă.

E-atît de scumpă
Ziua noastră
Ce-o trăim
Într-o strîngere de mînă
Cînd iubim.

Nu ştiu cum tu dar,
Aud strigătul tăcerii
Refuzând durerea raţiunii
Ce-ar vrea să-mi închidă ochii inimii...

E-atît de gingaşă
Privirea noastră
Ce-o topim
Pe buzele zîmbetelor
Cînd iubim.

Improvizaţii nocturne VIII

Melancolia timpului
Pledează doar pentr-un trecut
În nopţile secolului
Pe ambele maluri de Prut.

Fuseşi mai mândri de cât lupii
Mai liberi, drepţi şi nesupuşi
Cu capete de şerpi ca steme
De speriam dracii de urşi.

Un cer mai nou în vechime,
Mai înnorat,
Mai ne votat,
Ne fulgeră cu sărăcie,
Cu secetă de grai pe moşie,
Ne-plouă cu-ai săi deputaţi,
Ne-neacă-n porci şi rataţi


Chiar nu ţi-au plăcut Measagerii
Pe trei suliţe, cu lacrimi de părinţi sacrificaţi?
Zamolxe?!!!


Zamolxe, mai tună să răsune
Celor ce vorba şi-au uitat
Celor ce caii ne-au furat
Celor ce lupii-au alungat
Celor ce zmeii-au îngropat
Că-n lumea asta doar o
Sarmizegetus-a existat

Improvizaţii nocturne VII

Ce tăinuieşte o privire
Îngânturată şi topită
Ca lumânarea de făclie,
Ca luna august ruminită?
E tristă,
Ca şi tine...

E mult prea goală şi pustie,
Terorizată de iluzii.
E prea distantă şi tăcută
Orbită de dor şi confuzii.
E moartă,
Ca şi mine...

Mi-ai dat puţină fericire
Şi mi-ai luat,
Cu-a tale buze,
Înzecit
Mai simt sărutul tău
Pe frunte
Un gând stupid s-a transformat
În rid
Pe palma soartei
Ca o cale nouă...
Am fugit
În lumea plină de confuzii
Orbită
De un dor nebun
Sunt prea distantă şi tăcută
Plimbându-mă pe acest drum
Mai trag un fum
Terorizată
De o iluzie prea goală şi pustie
Mă topesc
Îngînturată
Ca lumânarea de făclie
Tristă
În luna august
Ce rumenindu-se a sfârşti
Cu întrebări despre-o privire
Tăinuită
Ca şi tine,
Ca şi mine
A murit...


Improvizaţii nocturne VI

Am aruncat perle la porci
Şi m-au certat.
Le-am explicat
Că sunt doar nişte pietricele
Pe care de le prind la gât,
Pe-o sârmă mai rigidă,
Am şansa să mă spânzur.

Iar porcii grohăiau.
Nici n-au văzut
Ce le-aruncasem.
Năvozul lor mi-a înghiţit
Spânzurătoarea.

Am aruncat perle la porci
Şi m-au mustrat pe cinste,
Cum că... n-am preţuit de'ajuns
Averea ce prin sânge
Mi se moştenise.

Voiam să mor,
Căci mă certau
Prea tare grohăind.
Normal!
Doar îi lipsisem
De show-ul ştreangului la gât.

Aş fi putut cu resemnare
Să-mi port averea sorţii
Dar, îmi era interesant:
Ce-or zice oare porcii?

Improvizaţii nocturne V

Azi iarăşi mi-au cerut
Să-ngrop averea Hebei
Căci nu le corespund
Standardelor planetei.
Ei nu-nţeleg ce am!

Ei nu-nţeleg că am
Mult prea puţin din Hronos
În ceasul de nisip
Cu corp de infinit
Pe-acest sărman Pământ.

Pe fiecare fir de-a lui
Aş vrea să scriu doar armonie,
Şi fiecare firicel
Să îl sărut c-o melodie,
Să îl pictez cu poezie...
Să-l mai trăiesc
Când pe aici n-a fi să fie...
Căci îl ador şi
Îl iubesc...
Pe scumpul meu Apollo...
Cu el pe aripile căsniciei
Voi accepta să zbor.

Azi iarăşi mi-au cerut
Să-ngrop averea Hebei,
Să nu răspund la admiraţiile
Demetrei...
Să nu-l mai chem pe Dionys
Să-mi cânte epopeea
Cum că aş fi
Frumoasa lui Calliopea...

Şi-apoi miraţi mă-ntreabă:
Ce am ?
Ce am păţit ?
De ce cu Erebus m-am înprietenit ?
De ce stau la taifas cu doamna Nyx ?
De ce-n Tartarus m-am pornit ?


Improvizaţii nocturne IV

Mi-e sete şi aş bea...
Epuizatam cartea de recete
Şi condimentele-am epuizat...

Acu' sorbesc cocteilul ostenirii
Dintr-un păhar mult prea bolnav
De deprimare clocotită
La revoltările din cap.
L-am preparat la o adică
În timp ce somnoroasă am căscat
La toate ce-mi erau principii,
La toate cîte am luptat.
N-avusem îndeajunsă avere
S-agonisec pentru vreo două, trei mai multe mirodenii,
Aşa c-am presărat fărâme
De trândăveală şi de stat...
Ca pai, vreo câteva ţigări, pachete, blocuri...
Îmulţite la toate nopţile albite
Şi zilele prea nedormite.
Ah, şi măslinele de gânduri
Mai fac ravagii amărându-mi
Acest prea ieften-bun
Anti-energizant.
Şezlongul meu – calculatorul
Se clatină cu megabytes.
Alene mi-am întins piciorul
Pe sute de pagini-site...
Sorbind cu gust din băutura-mi
Mă prăbuşesc prin versul white...
Oops... ce delir !?
Nu ştiu engleza!
Prea beată ca să mai gîndesc
Indezirabil savurez
Şi tot mai mult mă însetez...

Mi-e sete şi aş bea...
Epuizatam cartea de recete
Şi condimentele-am epuizat...
Ooo... da da da, foame deja !!!
Mă-ntreb: „Ce aş putea mînca?”

Improvizaţii nocturne III

Picară luna printre frunze
Atât de galbenă
Rotundă.
Se învârti prin vis agale,
Se învârti cu raze pale.
A despărtire îmi meneşte,
Doar despărţire îmi sorteşte...

Cuplată-n stele
Zodiac
Nu poartă nici o vină
Doar semne de la ea pe piele
Din roşul care vine
Neinvitat, neaşteptat...

Hormonii joacă al ei vals
Şi cîntă serinade.
Uite-i, cum trămbiţă în glas
Ca drăcuşorii-n grindă:
"O, Lună Plină! Lună Plină!..."
Buaaa... cît îmi e de silă !

Frumoasă eşti în rotunjimea-ţi
Vrăjeşti cu-a ta tăcere
Cu-al tău mister
Prea iluzoriu,
Cu-a ta falsă avere.
Aidoma miresei...
De peţitor mă vrei,
Îmi simulezi cum ca-i ascunde
Tezauru-ţi strălucitor
Sub o năframă-ngălbenită
De-a ta tăcere împuţită
Căci goliciunea ţi-e sortită !
De n-ar fi soarele pe cer
Nu te vedea nimeni pe el !
Eşti de folos doar pentru târfe,
Cu-a lor prea multă vanitate sufletească
Să farmece, încânte şi descânte !!!

Defapt...
Picarai printre frunze
Atât de galbenă
Rotundă...
Te-ai ruşinat
De tot ce ne desparte
De mult prea diferitele,
Afurisitele de soarte...

Improvizaţii nocturne II

Pelerinajele prin beznă
Insistă spre eternitate.
Încă o noapte tristă,
Încă o tristă noapte.

Ah, muzica...Chopin...
Pe clape vioi şi dulce păşeşte
Melancolia timpului
Balsamul sufletului.

Minţitu m-am cu fericirea,
Cu desfânarea,
Cu nimicnicia!
Era război...
Asaltul lui m-a speriat
Spre tratative de palavre cu umbrele ce mă-nconjoară...
Era război !
De ce nu voi să lupt ?
De ce să lupt nu voi ?
De ce semnatam pactul
Fără să ştiu esenţa lui adevărată ?...
Eroarea mea fu orbirea laşităţii şi...
Trezitu s-a Titanul Beznei
Şi-a-ntins Tenebrele,
Obscur zîmbeşte...
Galant mă invită la...
Pelirenajele de noapte
Mă ating cu eternitate...

Ah, muzica... Chopin...
Îmi colorează veşnicia oprită pe o clapă,
Două,
Trei...
Tadam... tadam...
Ce dulce e...
Încă o noapte tristă,
Încă o tristă noapte.

Improvizaţii nocturne I

Pisicile îmi miorlăie
Prin casă
Prin aberaţii
Mă plimb
Şi mai banal din ce în ce devine să mă-ntreb:
De ce?
Dar şi mai straniu:
Ar fi răspunsul...

Se zice: "cum ar fi stăpânul..."
Miciuni băbeşti !
Eu nu mă miorlăi !
Nu doresc!

M-am săturat să cunosc oameni.
M-au săturat, cerându-mi protofoliu.
Mi-e silă de acelaşi deja-vu:
Examenul de perzentare...
Îl dau pe zece pretutindeni,
Căci mă notez cum îmi doresc...
Obligatorie e doar prezenţa
Chiar de-mi permit să aberez...

M-am săturat?
Oare de ce?
Defapt mă mint.
Ador...
Să cunosc...
Oameni...?...
Însă ei sunt
Foarte puţini.
Îi caut cu înverşunare
Printre mulţimea de vampiri
Şi-mi pierd puterile !!!...
În prezentări
Ce-au devenit doar scop sportiv...

Răspunsul?
Ar fi singurătatea.
Plină de întrebări...
În timp
Ce...?...
Miorlăie pisicile
Acompaniate
De plimbări
Prin casă
Prin aberaţiile-mi...
Prin insomnii...

În robie

În robie (2009)

Tîmpiţilor!!!
Cît mai aveţi să vă plimbaţi
Pe parapetele
Sentimentelor mele
Cînd urlînd şi crişcînd din dinţi
Şi-ncerc să vă gonesc cu tăcere?

Neghiobilor!!!
Mai bine-ar fi să vă-mpuşcaţi
Cu alte personalităţi
Căci eu am devenit
Un nimeni
Încercînd să ocolesc
Acele puţine grame de creeri ce mai aveţi
Pentru-a-mi scîrbi
Viteza mea de glonte!

Hapsînilor!!!
Ce mai voiţi?
Am zmul acea bucată !
V-aţi încreţit la ea ca la carne de cîine.
Era o inimă strivită pentru-a vă hrăni.

Tîmpiţilor!
Cît vă preţuiesc,
Pentru curajul de-a păşi pe-acele margini
De lamă
Zidite cu precauţie,
Înstrăinare şi izgonire avînd drept sarcini
De persecuţie...

Nebunilor!
Cît vă doresc,
Cînd vă împuşcaţi creeri cu personalitatea mea bolnavă
Încercîd a mă înţelege
Şi-ami da vreo lege....

Hapsînilor!
Cît vă iubesc
Dîndu-vă ultima bucată
Îmi cereţi să scotocesc
Şi găsesc
O altă
Imagine a robiei de bună voie dată...

Ataraxie

Ataraxie (2009)

E-o zi frumoasă,
Îngândurată...
Cad norii peste frunzele obosite
De freamăte,
De săruturile vânturilor
Uscate în singurătate...
Cad frunzele
Pe-o cărare pavată
Cu lacrimile ploilor
Naive de fată.
E fum în văzduhul degetelor
Mai ţin un pix,
Mai ţin o ţigară
Şi-mi plouă cu vers
Deprimat.
Societate - închisoare.
E ceaţă pe coridoarele
Parcurilor îngălbenite
De evadarea plimbărilor.
E doar o stare,
Dureroasă în cuget,
Savurată prea mult
Transformată într-un cult
Al existenţei.
E doar o stare...
Mă-mbrăţişează,
Mă pătrunde
O zi frumoasă
Îngîndurată...
Transformată...

Te rog!

Te rog! (2008)

O privire în abis te pierzi
Fără speranţă.

Cazi în gînduri printre amintiri
Cu toleranţă.

Palidă de durere
Într-o clipă de dor
Te stingi.
Pe buze doar tăcere.

Rătăceşti prin trecut
Cît aş vrea să te ajut
Să uiţi.
Zîmbeşte!

Te rog!
Te rog, lasă cerul o şansă să-ţi dea.
Te rog!
Te rog, pe Pămînt ascultă-al îngerilor cînt...

Melodii de lacrimi te cuprind
Săruţi tristeţea.

Umbra genelor pe fard a stins
Toată nobleţea.

Nu mai ai aripi pe spate
Te-au bătut cu nedreptate.
Pîngi!
Respiri cu caritate.

Ca o fiară rănită
Sîngerezi cu suferinţă.
Hai! Zîmbeşte!

Te rog!
Te rog, lasă cerul o şansă să-ţi dea.
Te rog!
Te rog, pe Pămînt ascultă-al îngerilor cînt...

Melodia

Melodia (2009)

Norii mă cheamă
Încet spre apus.
Cu dor s-a aprins,
Cu dor s-a stins
Iar o zi.
Vîntul îmi şopteşte,
Încet ca un gînd,
Să plec,
Să părăsesc
Ce mai sînt.
Noaptea plîng.
Ziua cînt.
Caut ce am fost,
Ce-am iubit.

Ploaia îmi strecoară
Pagini din trecut.
Timpul s-a oprit,
Timpul s-a pornit
Fară mine.
Cerul îmi zîmbeşte,
Doar el mi-a rămas.
Prea mult am pierdut,
Prea mulţi au plecat
Fără mine.
De ce nu ma lăsaţi
Să-i urmez?
De ce îmi cereţi
Să vă cînt?

Jur să dispar!
Jur am să plec!
Las, părăsesc,
Uit şi urmez
Ce-am iubit...
Doar melodia
Mă mai creează.
Doar pentru dînsa,
Doar pentru voi
Mai cînt.
Poate n-am spus
Tot ce am fost.
Poate doar o clipă
Mai rămîn...

Cerul mă cheamă
Încet spre apus.
Cu dor s-a aprins,
Cu dor s-a stins
Iar o zi...

Portret

Portret (2007)

Eram curată ca o lacrimă
Ce străbătea obrazul vieţii sfinţi.
Fără de grabă m-am oprit cu patimă
Pe buzele iubirii fierbinţi.
Cu pasiune mi-au sorbit umeditatea
Şi-am început să văd realitatea.
Mai dispărusem fiincă nu exişti
Tu, idealule ce-mi trebuieşti.

Te-am căutat în stele şi în flori.
Te-am desenat cu mii de culori,
Pe-a mea foaie albă de gîndire,
De suflet, memorie, trăire.

O, unde eşti oare iubire?
Rămîi doar o iluzie prostească.
Îţi am portretul plin de fericire
Ce nu are suflarea ta firească.

Nu mai vreau nici o inaginaţie
Deajuns amar pe obraji am vărsat.
De ce rămîi doar o creaţie
A artei sufletului îndurerat?

M-am săturat! Am devenit chibrit,
Iar fiecare clipă-n aşteptare-mi dă scîntei.
Privesc imaginea ta, mă irit,
Te-admir, m-aprind ca foc să iai.

Au ars culorile vii ale tale
Cu tot cu foaia sfletului meu.
Scrumb şi cenuşă îmi plutesc în cale
Şi caut ochii ce m-au izvorît... pe Dumnezeu.

DREPTUL LA IUBIRE - "11 Articole"

DREPTUL LA IUBIRE - "11 Articole" (2009)

L-aş fi iubit. Toată existenţa mea ar fi putut să-i aparţină. Puteam să-i devin acea "Ea" şi să-mi fie acel "El" precum se cântă şi descântă în poemele eternizate, precum s-a scris în legende şi romane. Aş fi putut. L-aş fi iubit. Dar...

Articolul 1 Viaţa e o fericire cu nuanţe de suferinţă şi invers e o durere cu sclipiri paranoice de bucurii şi plăceri. Indiferenţa - probabil unica sau cea mai rapidă cale spre moarte.

Zărit-am o figură, o siluetă. Credeam că-i beznă şi nimic n-aş mai putea percepe. Se clătina uşor în raza ochilor. N-o desluşisem bine de la început. Nu-i dădeam nici o importanţă.

Convingerile mele persistau. Părea că nimic n-ar putea să-mi schimbe poziţia. Poate era mai bine să fi rămas la starea ce nu-mi permitea să mai dau vreo însemnătate existenţei. Starea pe care o căpătasem prin trecutul devastator şi saturat. Goliciunea cu care tratam mediul înconjurător îmi creştea aripi de euforie datorită cărora aveam impresia de zbor. Strigam asemenea tâmpiţilor din casa galbenă: libertate, rai, libertate... Da, senzaţia de planare frivolă, lipsită de obligaţii, detaşată de principii şi standarde după care îmi petrecusem o parte din răsăritul tinereţii mă cucerea cu impresii de fericire. Dă mă rog, era o fericire şi asta, era o fericire şi ce fusese. „Naivă” constat pretutindeni că viaţa e o fericire cu nuanţe de suferinţă şi invers e o durere cu sclipiri paranoice de bucurii şi plăceri. Nu am fost în stare nicicând să-i înţeleg pe cei ce-mi reproşau naivitatea, n-am priceput nicicând de ce mă simt dojenită la aceste reproşuri... Auzeam, aud şi cred că voi auzi în continuare la stânga şi la dreapta: „Eşti atât de naivă!”, „Gândeşti atât de îngust, naivo!”, „Problema ta e naivitatea!”. Aud şi simt cum se comite o crimă, de parcă aş fi împuşcată, rănită mortal, jupuită de piele. Ce e naivitatea? Capacitatea de a fi optimist, cast şi a vedea lumea în culori prin lentilele propriului suflet? Sau mesajul „pervers” cum că nu sunt capabilă de a percepe realitatea? Realitatea?! R-E-A-LI-TA-TEA?!!! Băga-mi aş piciorul în realitatea lor! Aş putea să le răspund că-s nişte demenţi, rătăciţi, nerozi ce n-au idee de paleta sentimentelor, nişte pierduţi ce violează cel mai de preţ dar, batjocoresc unicul lucru ce le-a fost dat transformându-l în beznă. Aş fi putut dar, nu m-a tentat nicicând destinul unui criminal. Răspundeam cu tăcere şi alegeam o soartă de sinucigaş trăind în bezna lor, cu bezna lor, ca şi ei în întuneric, transformând tot în întuneric, tratând tot cu indiferenţă. Indiferenţa - probabil unica sau cea mai rapidă cale spre moarte. Acceptasem "realitatea" conştientizând cît de mult mă mint ca în scurt timp să recunosc, nu ştiu a câta oară, că-i o iluzie. Mă durea în cot absolut orice. Nu-i nu-i, este este, este nu-i, nu-i este... ce mai contează? Din când în când auzeam bocetele copilului din mine care se încăpăţâna să accepte pierirea speranţei. Mi se tânguia că nu-i place cine am devenit. Uneori, plictisită de tăcere îi auzeam şoaptele firave, strivite de frică, că mai crede, că mai aşteaptă. Şi... Într-un final...

Zărit-am o figură, o siluetă. Stăruia atât de mult să o observ...

De nenumărate ori, în timpul discuţiilor sau monoloagelor înflăcărate pe care le ducea, mă prindeam la gândul că ar fi timpul să mă opresc, să-l aleg, să-l accept. Mă fascina enorm. Era atât de viu, artistic. Mă uitam adesea la faţa lui, cum se exprimau profesorii din spusele sale - aristocratică. Pielea albă ce nu lăsa nici o impresie de a fi palidă, un accesoriu la care probabil visează multe fete. Chiar eu n-aş fi împotrivă să am un ambalaj atât de catifelat şi curat. Părul lunguţ şi cârlionţat, strâns la spate şi prins cu un cerc peste cap ca să nu-i dea în ochi, de culoare şaten închis mirosea plăcut.

Articolul 2 A fi şi nimic mai mult.

Câţiva paşi pe scări...

Fusese încă o noapte, petrecută ca cu-n oarecare. Aceleaşi fraze, idei şi replici pe parcursul ei. Încerca să mă convingă să iau tot ce pot de la viaţă, să-mi dau frâu liber emoţiilor şi cel mai important dorinţelor. "El" nu-nţelegea sau nu-i convenea să accepte că de fapt asta şi fac mereu. Am fost cu "El" nu neapărat pentru o relaţie, sex sau pentru orice altceva. Nu voia să admită că m-am aflat într-o oarecare casă "străină" cu un "străin" "alături" doar pentru a fi. A fi şi nimic mai mult.

Cafeaua rece şi fără zahăr. Gustul ei amărui şi neplăcut îl savuram ca pe un cocteil preparat cu măiestrie de un barman renumit în toată lumea pentru abilităţile sale. Puţin mi-am fript degetele din neatenţie cu o ţigară de damă. Încă o ţigară din pachetul meu şi gustul ei plăcut şi adorat. Pe masă flori ce mi-au fost dăruite abia dimineaţa şi de care fusesem dezamăgită la prima vedere dar care mi-au creat cele mai puternice impresii din ultimele zile. Erau atât de dulci, scumpe. Poate fiindcă au fost punctul de început a unui sens din acea noapte. Le sesizam parfumul când îmi mângâiam buzele cu petalele lor catifelate. Parfumul de trandafiri aprinşi de soarele din august, aroma celei mai puţin plăcute cafele ce am gustat vreo dată, fumul de ţigară pe degetele mele... împreună erau mirosul lui ce l-am prins în plămâni respirându-l cu mult drag... Sonorizasem câţiva paşi cu atenţie. Ei mi-au cântat plecarea...

Câţiva paşi pe scări...

Pe cît de concentrată nu eram la tratativele duse cu regizorul care într-un mod banal, din gelozie, ne excluse pe ambii, din următoarea scenă, sesizasem de vreo câteva ori mirosul lui bărbătesc. Nu folosea nici un parfum, lucru de care era să mă conving ceva mai târziu după filmări în timpul discuţiilor sub cerul liber. Mirosea a prospeţime cu un iz delicat de vin dulce şi nuanţe de sânge fierbinte. Chiar mă prinsesem la gândul că aş putea fi vampir de am asemenea preferinţe sau cel puţin tendinţa de a face aprecierile în cauză. Încercam să găsesc un răspuns în ochii lui căprui, ceva mai puţin expresivi după părerea mea de atunci.

Articolul 3 Important e că inima nu-i pustie ci locuită de minuni.

Din copilărie dar în deosebi când aveam vreo 13-15 ani îmi petreceam serile, preponderent de vară, plimbându-mă cu Constanţa. Prima şi unica prietenă pe atunci, faţă de care iubirea şi respectul meu perseverează în ciuda faptului că ne vedem foarte rar. Nici nu-mi mai amintesc cu certitudine când discutasem ultima dată, posibil acu' un an. Se zice că dacă nu se aude nimic despre o persoană înseamnă că ori a murit ori lucrurile îi merg bine. O mai zărisem de la balcon de câteva ori prin ogradă, venise cu logodnicul să-şi viziteze părinţii. N-o sun, nu mă sună, mi se pare că-i în plus. Ce-aş putea să-i spun? Mă bucur mult pentru succesele ei şi nu vreau să-i umplu capul cu nimicuri sau să-i irosesc timpul în loc să creeze capodopere. Poate ea nici nu mă consideră de prietenă, poate nici nu m-a considerat. Oricum deja nu mă deranjează această constatare. Important e că inima nu-i pustie ci locuită de minuni ca ea. Mereu când contemplu asupra fiinţei ei resimt aceleaşi sentimente, un respect pătrunzător , plin de delicateţe, datorită la tot ce e este, datorită modului în care îşi duce viaţa. Mereu am admirat-o pentru tendinţa ei spre ideal fapt ce o făcea desăvârşită. Îndur că-i cu putinţă să fiu în ochii ei doar un model, un corp pe care şi-l doreşte pentru al imortaliza pe câteva pânze grunduite. Probabil ar avea dreptate şi nu i-aş fi bună de nimic mai mult. Mă împăcasem demult cu gândul că nici nu presupune ce loc ocupă în pieptul meu. Oricum aceasta nu mai contează fiindcă îl merită pe de plin.

În primii ani, pe când abia începeam să ne cunoaştem, petreceam mult timp împreună. Plimbările noastre cu paşi rapizi deveniseră un ritual săvârşit cu regularitate. Plecase la mare pe-o săptămână iar eu rămăsesem să-i duc dorul cutreierând oraşul singură şi melancolică. Reveni fericită şi impresionată. Îmi povestise despre prima şi mica sa aventură din ultimele trei zile. Prindeam în taină fiecare sclipire din ochii ei ca un copil ce aleargă-n câmp după fluturi. Din tot ce-mi spuse memorizasem până în prezent câteva momente. Una din ele era felul cum descrise ochii tânărului ce o vrăjise. Zicea că erau căprui, blânzi şi copilăroşi, exact ca la un delfin. Apoi punea degetele arătătoare la coada ochilor săi, trăgând pielea tâmplelor puţin în jos, astfel demonstrându-i.

Îl priveam din când în când oglindindu-mă în ei. Mi se asociau mereu cu descrierile făcute de Constanţa. Păreau blânzi, veseli şi creduli ca de delfin. Cel mai mult mă tulbura faptul că nu-mi puteam stăpâni privirea ce luneca cu regularitate pe corpul lui perfect, aidoma statuii lui David de Michelangelo. Purta o cămaşă roşie de in cu mâneci scurte, mereu descheiată, afişându-şi fără nici o jenă, ba chiar cu fudulie, pieptul musculos.

Articolul 4 Corpurile se vor recunoaşte precum şi ochii sufletului.

Deseori se evocă întrebarea - care ar fi diferenţa dintre a face dragoste şi a face sex. Ce presupune în sine actul sexual? Cât de mult avem nevoie de el şi la ce nivel? Ce înseamnă a fi un amant iscusit sau o amantă fără preţ? Lista întrebărilor la acest capitol poate fi pe cît cantitativă pe atât calitativă. Întotdeauna am ştiu să-mi răspund la ele şi îmi părea banal să le discut.

Îşi găsise motiv de ceartă, tocmai pe această temă. Mă terorizase cu un chestionar de genul de ce nu avem sex, ca după să-mi repete de nenumărate ori că pentru "El" nu contează atât de mult acest lucru. Îşi făcea griji mai mult pentru mine, pentru noi, iar "Eu" nu doream să grăbesc evenimentele. Recunosc, îmi era frică. De ce?

Avusem caz când îmi dăruisem trupul ca spre dimineaţă să mă conving că suntem doi străini chiar dacă eram făcuţi unul pentru altul în pat, sau am ştiut cum să ne lăsăm mulţumiţi. Ne-am potolit poftele trupeşti rămânând fiecare în găoacea sa din cap, dându-ne seamă că tot ce ne unea era un instinct turbat care, odată satisfăcut dispare şi nu lasă nimic în urma sa decât o experienţă mai bună sau mai proastă. Persoana insistă la o continuare pe când eu rămăsesem distanţată, uitând totul de la sine şi păstrând în memorie cazul dat doar din punct de vedere istoric. Exact precum nu ţin minte ce şi cît mâncasem anii precedenţi, doar ştiu că m-am alimentat, iar de-mi frământ puţin minţile pot trage concluzii, în dependenţă de starea financiară dintr-o anumită perioadă, de am mâncat mai bine sau mai prost.

Pe lume se întâmplă atât de rar să conştientizăm un miracol. Erau o minune firicelele firave de sentimente ce izbutise să crească într-o inimă obosită. Îmi făceam griji că îl voi pierde, că-mi voi ofili florile până a le vedea mugurii. Nu-l doream doar pentru pofte trupeşti. Pentru ele nu e greu de găsit candidatură, dorinţă de-ar fi. Nădăjduiam la săvârşirea următorului miracol şi mă lua groaza la gândul că în loteria vieţii arareori „norocul” se perindă. Speram că corpurile se vor recunoaşte precum şi ochii sufletului. Câteva zile mai târziu am zâmbit găsind ceaşca de cafea lângă pat. Nu mai era amară şi rece chiar de fusese preparată cu câteva ore înainte de a mă trezi. Avea gustul dragostei, grijii şi pasiunii nopţilor recente, potolind între "Noi" toate întrebările dubioase şi de prisos.

Da, îl admiram! Frumos băiat. Cel puţin aşa-mi părea. Însă exteriorul lui nu-mi trezea nici un sentiment în afară de aprecierile-mi atestate în gând. Mai mult ca atât, le făceam într-un mod artificial. Conştientizam că toate acestea nu erau nimic altceva decât nişte pretexte pe care le căutam cu înverşunare pentru a-mi motiva alegerea. Alegerea... De ce l-am ales? De ce în genere îmi trebuia să aleg?

O fi drept că femeile nu au nevoie de bărbaţi, eram tocmai în conjunctura dată. Îmi planificam fiecare zi după plăcere şi mi-o petreceam după dorinţă. Dacă era nevoie de bani îmi băteam capul cum să-i câştig. Dacă mă simţeam obosită, mă odihneam. De simţeam nevoia de a-mi lărgi intelectul - studiam, cercetam, citeam. Iar de-mi părea că am o viaţă prea obişnuită mă implicam în diferite activităţi. Nu adulmecam nici un iz de rutină şi nimeni nu-mi stătea în cale. Bucuriile şi lacrimile, greutăţile şi succesele, suferinţele şi zâmbetele se perindau haotic fără vreo semnificaţie deosebită. Printre toate acestea eram mereu înconjurată de bărbaţi. Libertinajul meu ajunse la culme iar ei nu zăboveau să mă răsfeţe cu atenţie, sperând că vor primi ceva în schimb, fapt de care nu ezitam să profit lăsându-i cu buza umflată fără posibilitatea de a-mi reproşa. Aveam o viziune clară asupra modului de viaţă ce mi-l doream. Refuzasem la ideile năstruşnice de copil să devin "om mare" în societate. Viitorul spre care mergeam nu se deosebea cu mult de prezent. Aş fi lăsat totul cum era dacă, numărul bărbaţilor ce mă înconjurau nu s-ar fi dublat pe zi ce trece şi lupta lor pentru deţinerea postului de partener nu m-ar fi dezbătut atât de mult. Pe deasupra presupuneam că speranţele deşarte făurite mai mult sau mai puţin intenţionat bătătoreau cărări de suferinţă în inimile unora. Pornind de la toate acestea mi se învârtea ideea, nu ştiu a câta oară, să îmi selecţionez într-un mod artificial un partener. După un mic studiu alegerea mea se oprise la el. Eram sigură că-i persoana potrivită cu care aş putea făuri o relaţie ce nu mă va plictisi în scurt timp şi care se va încadra de minune în planurile mele de viaţă. Aşa dar scopul meu era tânărul Matei şi pentru atingerea lui nu era nevoie de prea mari eforturi, căci lucrurile se orânduiau în mare parte de la sine.

Nu a existat un moment anumit când am început să acţionez. Aproape totul s-a întâmpla firesc. Bucătarul evenimentelor era "soarta" iar eu mă simţeam o şarlatancă care se furişează prin bucătărie pentru a săra mâncarea după bunul său plac. În societate deja, de mult timp, eram pusă pe flirt şi Matei n-a fost o excepţie căzând în mreje. Oferea sau răspundea la avansuri de la începutul comunicării. De fapt, flirtul şi era primul raport dintre noi. Ne aruncam priviri discrete ori de câte ori aveam prilejul să ne aflăm prin preajmă.

Articolul 5 Comunicarea verbală nu este nimic altceva decât straiele în care îmbrăcăm adevărata realitate creându-ne impresia că o umplem.

M-am frământat toata ziua. Nu ştiam ce sa fac. Încercam să ţin pică pe "El" pentru impertinenţa sa. Oficial eram certaţi. Ar fi trebuit să explodez de furie şi să-mi exclam la nesfârşit ceva de genul: "Cum de a îndrăznit! Nu vreau să-l mai văd! E un escroc care vrea doar să mă târâie în pat!". Ar fi trebuit însă, ştiam bine că nu-i cazul, iar frământările mele erau legate mai mult de refuzul pe care am încercat să i-l explic şi de care regretam căci îmi dădeam bine seama că îl doresc la fel de mult. Faptul că şi-a permis să mă certe, în loc să mă îndepărteze, după cum îmi erau aspiraţiile, m-a silit să-mi recunosc că raportul nostru nu-i doar un joc în care obişnuiam să mă implic cu restul bărbaţilor. N-am fost nicicând mai fericită după o ceartă, aveam impresia că m-am trezit dintr-un vis. Tocmai atunci când trăiam cu gândul că nu mai există nici o speranţă să pot simţi ceva mai mult decât o atracţie fizică sau respect pentru diferite calităţi ale genului opus, ne-am regăsit din întâmplare şi am reuşit să conştientizez acest lucru abia după muştruluială dată, eveniment diametral opus, nefiresc pentru constituirea unei relaţii. Jucam ambii rolurile educate de societate, "El" - supăratul refuzat, "Eu" - orgolioasa inaccesibilă. Mă impuneam să-l dau afară din viaţă. O jumătate de zi m-am necăjit luptând cu "domnişoara superficialităţii", care încercam să fiu ca, până la urmă, să-i dau un şut în fund sunându-l pentru a afla ce face. Nu reuşisem să-mi dau seama ce-aş vrea să-i spun fiindcă mă năvălise cu fel de fel de explicaţii cărora încercam să fac faţă. Discuţia noastră telefonică era pe dea drept oribil de banală căci, spre deosebire de mine, încă nu refuzase nici un pic la eul său iluzoric. Probabil şi-a dat seama de această banalitate sau poate altă pricină l-a oprit. Mi-a propus să trec prin ospeţie motivând că-i este greu să continue discuţia într-un asemene mod. Când am ajuns la "El" conversaţiile inutile despre în ce relaţie suntem sau nu au continuat doar ca o punte de legătură, dă mă rog, nu puteam sări în gât unul altuia, dezicându-ne de toate normele morale cu care ne terorizăm sufletele pe această lume. Comunicarea verbală nu este nimic altceva decât straiele în care îmbrăcăm adevărata realitate creându-ne impresia că o umplem. Odată ce i-am dat papucii "domnişoarei superficialităţii" conflictele ce-ar fi putut să ne ţină la distanţă dispăruseră pe un timp, din păcate, nu pentru totdeauna, căci trebuia să refuze şi "El" la "prostile" din cap, să refuze la încercările de a face din viaţă un film, la frica că subiectul lui ar putea fi prea obişnuit dacă nu-l va complica, la teama de-a fi prea simplu sau neînsemnat lumii pentru care încercăm a fi altcineva decât suntem, pentru care ne creăm modele de personalitate mult râvnite sperând că astfel ne vom simţi împliniţi, mulţumiţi, atingând "fericirea".

Pe drum spre meleagurile pitoreşti, unde aveau loc filmările a câtorva scene la care luam parte ambii, mi-am permis să-i fac ochi dulci, cu toate că eram considerată, de persoanele ce ne însoţeau, iubiţica regizorului pe care nu-l puteam accepta mai mult decât prieten. Scumpul meu prieten Victor, tind să recunosc că-i datorăm, în deosebi pentru scena unde trebuia să dansăm privindu-ne cu pasiune. Procesul de creaţie, arta şi priveliştile plaiului nostru ne-au unit mai mult dăruindu-ne teme de discuţii. După ce isprăvisem ziua de lucru, toată echipa de filmare organizase un bairam cu ocazia zilei de naştere a unei actriţe. Eram prea plictisită de beţii, atât de des organizate de tineretul zilelor noastre, aşa că mă refugiasem într-o plimbare pe malul râului sub luna plina şi cerul înstelat. Matei, implicat într-o conversaţie înflăcărată cu mine, îmi ţinuse companie. Întrerupea discuţiile noastre, despre cariera croită cu greu în domeniul artei, despre diferite cărţi şi oameni iluştri, recitându-mi câte-o poezie mai mult sau mai puţin legată de subiect. Era o seară pe cît se poate de romantică ce şi-a pus amprenta între noi. Zâmbea pe cît de dulce pe atât de dureros. Purta aceeaşi durere în piept, aceeaşi dorinţă. Ne doream o eternitate, o eternitate a sentimentelor pure. Nu prea avea încredere în mine şi încerca să mă ţină la distanţă. La sigur intuiţia îi şoptea că nu va găsi ceea ce caută. Însă, nu ştiu, cine cunoaşte mai bine decât mine cît e de uşor să credem în ceea ce ne dorim chiar dacă ceva înăuntru ne şopteşte că-i doar un miraj, chiar de concluziile logice ne dau un singur răspuns că sunt doar nişte iluzii. Trecusem de nenumărate ori prin experienţa de a vedea lucrurile, nu aşa cum sunt dar, cum mi le doream respectiv îmi era uşor să-i creez utopia mult dorită.

Articolul 6 Nu există reciprocitate. Se întâmplau atât de multe. Gândurile erau melodii iar melodiile erau gânduri... Existam... Oare există reciprocitate?

Nu există reciprocitate. I-am repetat această frază de sute de ori. De fiecare dată o spuneam cu strângere de inimă. Îmi doream să greşesc, să nu am dreptate, să fiu contrazisă cu dovezi ce creează subiectul rutinei numită viaţă. Îmi doream... Intram în casă aruncându-mă ca o nebună la pian. Transformam distanţa şi timpul dintre noi în muzică. Odată aşezată în faţa clapelor mă scufundam în mine prin emoţiile melodiilor şi dispăream ca fiinţă în ele. Sunetele pătrundeau în craniul meu, în sângele meu, în plămânii mei, le respiram îmbolnăvindu-mă de ele. Gândurile erau melodii iar melodiile erau gânduri... Degetele atingeau suav fiecare clapă precum lacrimile ce se strecoară firav pe obraz având convulsii la fiece firicel de praf, apoi se dezlipesc fără grabă de ovalul mandibulei căzând în neştire... Căderea lacrimilor... Căderea sunetelor... Desperare... Înşfăcam în desperare telefonul cu intenţia de al suna şi ai spune tot ce se întâmplă. Se întâmplau atât de multe. Mă împiedicam de ceva, căci nu reuşeam să observ când se întuneca. Eram pierdută în timp, în muzică, în melodiile ce mai sunau prin capul greu de gânduri. Mă sufocam de tristeţe. Tristeţea ochilor lui pe care-i vedeam în tot. Căutam un obiect de care nu aveam nevoie nici eu nici el. Căutam un telefon, ajungând să-mi aprind o ţigară la balcon şi să cad de la el. Cădeam în imaginaţia mea de la acel blestemat balcon de fiecare dată când ajungeam să intru pe uşa colţişorului de lume ce-l numim casă. Îl sunam cu frică că într-o zi ar putea să nu mai răspundă, să nu mai existe. Schimbam câteva vorbe. Exista... Existam... Mă chema la "El" şi nu mai ştiu cum mă trezeam în dată în faţa lui, la masa din sufragerie unde îmi plăcea să scriu, în patul unde făceam dragoste, vis-a-vis de oglinda din baie, coborând pe scări, urcând pe scări, căutând un foc pentru a ne aprinde câte o ţigară, savurând-o cu cafeaua rece şi amară. Apoi la un moment dat mă trezeam într-un nou deja-vu, aruncându-mă deznădăjduită la pian, salvându-mă cu muzica, căzând de la balcon, ca într-un final să găsesc prin întuneric un telefon şi să aud în receptor tristeţea lui, existenţa lui.

Oare există reciprocitate?

L-am lăsat să-şi demonstreze din plin intelectul, pîndind momentul când va termina un gând sau va trage aer pentru ai afirma:

- Am să te sărut.

Muţisem ambii câteva sutimi de clipă. El, probabil puţin şocat, prelucra vestea. Eu aşteptam reacţia lui continuând calm şi încrezut, fără ai lăsa posibilitatea de a alege, cu un "Acum!". Avusem impresia că s-a înspăimântat, aidoma unui scorpion prins într-un cerc de foc şi n-a găsit o altă opţiune decât să întrebe:

- La ce bun ţie?

Atât de mult mă lenevisem să-i răspund, încât l-am prins de bărbie, apropiindu-mă cu intenţia de-ai da un pupic scurt şi firav pentru a nu-l stresa mai mult şi totodată spălându-mă pe mâni de situaţia creată. Mare mi-a fost mirarea când l-am văzut dând buzna peste mine cu săruturi fierbinţi. Nu s-a potolit până nu mi-am ridicat faţa spre bolta-nstelată, recitându-i primele versuri din "La steaua" de Eminescu. Continuasem cu lirica până când n-am evadat într-un cort sub pretextul că sunt obosită, lăsându-l să chefuiască mai departe cu ceilalţi actori. Adormisem cu întrebări retorice „Oare ce va fi mâine?”, „Cum vor evolua evenimentele mai departe?” şi altele asemănătoare. Eram calmă, oricum totul în mare parte depindea de mine. A doua zi... A doua zi urmase ce şi era de aşteptat. Nădăjduia vreun gest din partea mea pentru a se convinge că n-a fost doar o glumă. I-aş fi dăruit mai multă afecţiune de n-ar fi fost dorinţa de-a evada în singurătate. Totuşi pe drum spre capitală i-am dat de înţeles că aş vrea să ieşim seara la o plimbare şi, pentru comoditate, am făcut schimb de numere. Odată ajunsă acasă nu mai aveam chef de nimeni şi nimic. Lenevisem mai mult pe la balcon fumând câte-o ţigară pentru a spulbera dubiile referitor la corectitudinea acţiunilor mele faţă de Matei, dar mai ales, faţă de mine. Intervenise cu un sunet pentru a stabili la ce oră şi unde ne vom întâlni, apoi încă cu unul pentru a afla de vin sau nu, după care, cu încă vreo două pentru a se informa de ce zăbovesc atât de mult şi încă un sunet ca să ştie în cît timp ajung. Întârziasem, ca de obicei, din cauză că mi-a abătut în ultima clipă cheful de a îmbrăca ceva mai frumos. De cum mă zărise, mă răsfăţă cu complimente şi bună dispoziţie. Am mers la braţ prin parc pălăvrăgind despre una, alta. Era un om minunat şi mă simţeam mulţumită să-l apreciez în continuare pentru virtuţile şi părerile sale de viaţă. De asemenea îmi era clar că ne înţelegeam de minune. Chiar de-a fost împotrivă, l-am convins să mergem la cafeneaua unde obişnuiam să petrec serile cu prietenii noştri. În companie la fel nu m-am dezamăgit de el nici pentru o clipă. Mă dezmierda cu săruturi dulci şi îmbrăţişări fierbinţi, aruncând priviri geloase la oricine îndrăznea să-mi sustragă atenţia. Aidoma unui soare radia şi lumina împrejurul său. Primeam şi putem să-i ofer căldură oricât mi-ar fi poftit inima. De câteva ori mă întrebasem: „Oare ce-mi mai trebuie? El îmi oferă tot ce mi-aş fi dorit vreodată de la un bărbat, exact ca în vise!”.

Articolul 7 Alături de „Ei”... „din iubire, spre iubire, prin iubire, în iubire”... E pace în suflet... alături de „El”...

Mai ieri eram cu "Ei" şi era pace. Filozofiile ieftine despre rutină erau departe de noi, chiar de ne aflam nemijlocit în ea. Uitam să ne certăm pentru simplitate. Nu ştiam să ne organizăm scandaluri în lipsă de atenţie şi atestare a singurătăţii. Zădărnicia în această lume nu ne crea nici o mustrare, iar luptele conştiinţei dăinuiau în afara existenţei noastre. Cunoşteam termenul de război doar din lecţiile de istorie. Crescuţi din iubire - în iubire, eram copii fericiţi alături de părinţi. Apoi s-a întâmplat cel mai firesc lucru pentru omenire, i-am "pierdut" şi am purces la drumul sortit tuturor, drumul pe care căutăm nimic altceva decât ceea ce-am lăsat în urmă. Rămânând singuri, caliciţi de durerea propriei sorţi, traumatizaţi până-n cele mai tainice cămăruţe ale psihicului, ne aruncăm cu desperare în lume, asumându-ne toată gama de torturi sufleteşti, devorându-ne zâmbetele de pe faţă cu cearcăne adânci provenite din nebunia în care ne băgăm capul. Mai ieri eram în pace cu propriul suflet ca să ne dezmeticim dintr-odată agitaţi, supăraţi, falşi, cu zeci de prieteni gălăgioşi împrejur, cu sute de cunoscuţi în lista de contacte şi cu mii de principii şi convingeri nefireşti. Ne impunem în societate, râvnim spre comunicare, apreciere şi recunoaştere. Luptăm pentru diferite drepturi, vise, dorinţe ne dorite . Alergăm la studii, la serviciu, la magazin, la un banchet, autobuz, avion... Întârziem!!! Nu reuşim atât de multe, avem de făcut şi mai multe, încă mai multe şi încă mai multe! Obosim. Încercăm să ne refugiem între patru pereţi sau ne punem pe călătorii vrând cu orice preţ să scăpăm de acest vârtej evitând pericolului de a nimeri în altul... Stăruim să dobândim una, alta, a treia când de fapt... de fapt căutăm... mergem... pe acelaşi drum ce adesea pare infinit şi duce-n nicăieri... drumul " din iubire, spre iubire, prin iubire, în iubire"... O da, ce banal! "Câtă banalitate într-o denumire atât de copilărească" mi-ar reproşa lumea! Câtă banalitate am spulberat în clipa când resimţisem că e pace în suflet fiind departe de toată nebunia acestei lumi, alături de "Ei"... prin amintiri... alături de "El"...

În fine, venise vremea când trebuia să ne împrăştiem pe la case. Se oferi ca un gentleman să mă petreacă. Ne despărţisem foarte greu. Insista să rămână la mine, terorizându-mă cu explicaţii că nu are ce face în capitală şi nu mai poate suporta singurătatea. Luând în consideraţie principiile după care-mi construiam relaţia cu el, înţelegeam bine că ar fi trebuit însămi să caut modalităţi de-al apropia cît mai mult. Însă intuiţia contrazicea raţiunea, plus la toate, obosisem să joc rolul unei îndrăgostite. Odată refuzat a doua zi se hotărî să plece în vizită la mama sa ce locuia în alt capăt de ţară. Întreţineam legătura zilnic prin intremediul internetului. Prima săptămână menţineam aceeaşi distanţă răcoroasă şi ne clară pentru el ca în ultimele ore petrecute alături. Următoarele zile manifestam mai multă afecţiune provenită din aceleaşi idei egoiste ce m-au făcut să-l aleg. Apoi dispărusem fără urmă pentru două zile. Văzând că nu poate prelua legătura cu ajutorul internetului începu să mă sune insistent. Într-un final i-am răspuns, era unul din puţinele apeluri la care am răspuns în acele zile.

- Da!
- Saluuut! vesel, aproape strigând. Era la cafeneaua noastră gălăgioasă.
- Salut Matei. i-am răspuns încet, încercând să par obosită.
- Alo, alo! Nu te-aud! Vorbeşte mai tare! Unde eşti?! De ce nu răspunzi?!!!

- Îîîî... sunt acasă! Dormeam şi n-am auzit telefonul! făcusem un efort pentru a-mi face auzite minciunile.

- Iaca tu mai dormi!... Am venit în capitală pentru tine! Sunt la cafeneaua unde-am stat ultima dată! Vii?!!! interogaţia lui fusese îndată înăbuşită de zgomotul încăperii ce parcă insista la un răspuns.

- Mmmm... Mă scuzi, azi nu cred că-i posibil. aruncasem printre dinţi.

- De ce???!!! întrebarea lui mă presa încât începusem să mă urăsc pentru palavrele ce urma să i le torn.

- Sunt obosită. Abia m-am trezit şi în genere mă simt prost, atât de prost încât nu am chef de nimeni.

Chiar nu aveam chef. Continuam pe aceeaşi undă până nu-i auzisem vocea preschimbată înainte de-a întrerupe brusc.

- Clar, clar...

Nu puteam să ies cu Matei căci eram cu "El" deja de două zile. Doream să-i mărturisesc totul între patru ochi cu vreo altă ocazie, când aveam să fiu pregătită.

Articolul 8 ...este ştiut de când lumea...

Nu-şi dorea o relaţie cu mine. Motivul puteam doar să-l presupun. .
"Eu" nu aveam nimic şi nu am... Toată averea mea se reduce la "lipsa" de iubire, "predestinaţie" spre artă şi un pachet de ţigări pe care le inhalez nu mai puţin hapsân decât lacrimile ne vărsate pentru creaţii şi iubirile ne "percepute".

"El" avea... Avea problemele lui. Avea părinţi şi surori. Avea statut social. Avea planuri cum ar fi un masterat peste hotare. Avea un cerc restrâns de oameni selecţi cu care comunica. Avea treburi şi posibilitatea refugierii în singurătate. Avea vise ne atinse. Avea putere de a refuza orice iar fi putut sta în cale pentru atingerea scopurilor. Avea principii de viaţă şi o imagine clară despre cum ar trebui să fie o femeie ideală. Avea o relaţie ne finisată cu o oarecare mult prea respectabilă. Avea dorinţa de a se căsători şi forma o familie. Avea curajul de-aşi crea viitorul în societate chiar dacă o dispreţuia. Avea probleme. Avea... Rămânea să facă parte din acest sistem unde oamenii "au", "au" treburi mai importante decât ale mele. Sistem în care oamenii suferă de diferite boli, duc foame, fură, se împuşcă şi comit felurite crime. Unde oamenii îşi croiesc iluzia unei cariere în ţări de vis, cumpără fel de fel de nimicuri şi cheltuiesc o cantitate grozavă de apă potabilă pe zi pentru impresia de "curăţenie". Consumă stupefiante, muncesc ca robii, degradează la televizor şi se desfată cu pornografia şi prostituţia. Sistem în care toţi înţeleg că distrug cel mai vital lucru ce-l au - planeta, dar continue să poarte în gând, pe buze şi-n acţiuni imaginea unor hârtiuţe frumos zugrăvite după anumite criterii. Sistem în care oamenii continuă să valorifice nonvalori până la apogeul războaielor încheiate cu tratate de pace terorizată cu graniţe, denumind totul cu un cuvânt sonor - politică, după care mearg la biserici să se roage pentru altele, sau mai multe, nonvalori. Iar "Eu"... hm... îmi vine să râd. "Eu" doar iubesc, vreau să fiu iubită, caut iubire... tot aşa mai departe... Aha... naiv!... Staţi că vă spun una mai pocită prin prisma ochilor mei. La un moment dat ce credeţi că fac toţi? Se opresc şi mă plagiază! Toţi vor iubire... Eiii, cum vă pare naivitatea mea? Adevăr curat! Nu-i aşa? Doar că-i exprimat nu ştiu cum prea simplu pentru a fi acceptat fără sarcasm. Păi da! Desigur!!! Ar fi trebuit să scriu tratate întregi de filozofie despre ce ...este ştiut de când lumea... Ar fi trebuit căci asta-i societatea, asta se vinde şi se cumpără şi nici într-un caz "capacitatea de a fi optimist, cast şi a vedea lumea în culori prin lentilele propriului suflet". Hai, să fiu puţin mai serioasă şi să revin la "realitatea" sistemului nostru social care nu-i nimic altceva decât banii. În ciuda ripostărilor mele cu iz de ironie aspră, "El" prefera să facă parte din acest sistem . Într-un fel era corect. Omul în sine este un sistem perfect alcătuit din altele: osos, sanguin, nervos etc. Acestea la rândul lor sunt formate din altele mai mici, ba chiar microscopice - celulele. De asemenea depinde de diverse sisteme naturale, de la atom până la cel solar şi cunoaşte niţel despre altele cum ar fi universul cu galaxiile sale. Bla, bla, bla, propun varianta laconică: Omul - un sistem de sisteme sistematizat în sisteme sistematizate într-un sistem de înmulţit la infinit. Brr... Poate e prea vast ce vreau să gândesc cu mintea mea îngustă de vreo 500g, însă pentru mine sistemul social e în plus în toată orânduiala aceasta. E nu ştiu cum bolnav şi nefiresc, iar "Eu", cu "lipsa predestinaţiei percepute", eram bolnavă şi nefirească pentru „El”. .
Nu-şi dorea o relaţie cu mine. Motivul puteam doar să-l presupun. Însă, nici n-avea curajul să mă gonească.

Mă miram că nu mă mustră conştiinţa. Mi-am amintit de toate dezamăgirile care m-au scufundat în bezna indiferenţei. Totuşi consideram că nu-i frumos să fac pe cineva să sufere. Mi-am propus să-i dau de înţeles treptat că nu putem fi împreună. În timp ce eram frământată de asemenea gânduri primisem un sms: "Am venit în capitală de dragul tău şi tu îmi faci una ca asta... Merci mult... Am să plec şi nu mă mai întorc... Credeam că mă iubeşti... Pa...". Aceste puncte de suspensie mi se asociau cu semne mari de exclamaţie ce iar fi corespuns mai mult firii lui impulsive. Reproşurile lui parcă insistau la o declaraţie de dragoste din partea mea, lucru de care la sigur nu mai era nevoie căci refuzasem la ideile năstruşnice ce mă dirijau până odinioară. Ca să-i potolesc puţin spiritul i-am răspuns: " Vorbeşti prostii! Repet, mă simt prost azi şi nu vreau să văd pe nimeni, nu are nici o treabă cu iubirea. Dacă am vreo însemnătate pentru tine atunci înţelege-mă, iar eu îmi revin până mâine şi ne vedem...". Următorul mesaj din partea lui mi-a alungat toate dojenirile la presupunerile că ar putea suferi: "Azi, nu mâine...! Ce-mi torni paranoia asta. Eu nu am 10 ani. Mâine e prea târziu... Să fi ştiut, nici nu veneam... Eu credeam că mă iubeşti... sincer credeam..." Mă dispreţuiam pentru rolul ce-l jucasem eminent până atunci. Mă gândeam să amân clarificarea situaţiei pe următoarea zi, când se va mai potoli puţin aşa că nu i-am mai răspuns nici la mesaj nici la sunetele insistente ce-au urmat. Într-un final mai primisem un sms: "Nu mă mai suna... Nu mă căuta... Uită de mine... Merci pentru tot...". Decizia lui mă aranja perfect. Răsuflasem uşurată, spectacolul a sfârşit. .

Articolul 9 Plecasem în disperare lăsându-mi dreptul la iubire.

Plecasem în disperare fără a-mi lăsa dreptul de-a mă întoarce.

Îl iubesc - adevăr ce nu poate fi schimbat în nici un mod. Mi-am dat seama cît de rea, proastă, banală, superficială, ne interesantă, urâtă, ieftină, decăzută şi naivă aş putea fi! Un monstru!!! Aş putea să mă transform într-un monstru sau poate deja sunt... Tocmai de aceasta nu mai vreau să fac parte din viaţa lui. Nu mi-aş ierta să-i pătez existenţa cu prezenţa mea mizerabilă. Poate nu l-am înţeles corect, n-am sesizat mesajul, poate avea dreptate. Eram sigură doar de un lucru. Nu vrea să mă accepte cum sunt. Nu poate, iar eu nu am altă alternativă decât să dispar. Copilul din mine urlă, căci merg împotriva firii. Ţipă pentru că refuz să lupt. Plânge fiindcă nu vrea să revină la goliciunea şi indiferenţa cu care îmi voi trata viaţa în continuare. Însă iubirea nu poate fi un război sau câmp de luptă. Dacă ai simţit vreo dată ceva faţă de vreo persoană, vei simţi mereu aceste lucruri. Sentimentele adevărate nu mor, ele sunt veşnice, aceasta mi-au demonstrat-o părinţii, Constanţa şi alţi oameni dragi. În lipsă de resurse intelectuale pur şi simplu nu suntem în stare să le percepem mereu. Conştiinţa noastră nu-i nimic altceva decât cele aproximativ patru (sau nouă) procente din creier pe care-l folosim zi de zi. Sufletul adevereşte veridicitatea iubirii prin dor, iar amintirile sunt o dovadă a creierului, a trupului.

Plecasem în disperare lăsându-mi dreptul la iubire.

Trecuse ceva timp de la aceste cotituri ale vieţii. Prietenii mă cicăleau pentru că mai dispărusem. Nu erau deprinşi să mă vadă atât de rar şi pe deasupra tristă. Mulţi presupuneau că-i din cauza lui Matei. Numai Victor îndrăznise să întrebe dacă-i devină el aruncând-mi câteva priviri bănuitoare când i-am negat presupunerile. Nimeni nu ştia adevărata cauză a mâhnirilor mele. Mă întrebasem de câteva ori dacă nu sufăr se schizophrenie căci multe lucruri îmi părea că le-am visat. Eram într-o stare stranie regăsindu-mă doar noaptea în plimbările-mi singuratice pe străzile pustii. Doream să evadez undeva cît mai departe de toţi şi toate. O viaţă de sihastru mă obseda tot mai mult. Mi se amăra tot sufletul din mine când realizam cît e de simplă dorinţa-mi şi, totuşi, imposibilă. Odată ce nu puteam să evadez din societate mă impuneam să mă încadrez în ea. Astfel preluasem tradiţia de a-mi petrece serile în cafeneau gălăgioasă şi bucşită cu diferiţi cunoscuţi din centru oraşului.

Articolul 10 Dorul - tot ce mai rămâne.

Tadam, tadam... Câteva degete pe clape. Trist... Câte puteri cheltuite pe palavre cu umbrele ce mă înconjoară. Mi-e silă să le ascult, să le răspund. Mi-e atât de trist încât nu izbutesc să-mi tăinuiesc mâhnirile de ochii lumii. Cineva mă întreabă ce-am păţit, cineva mă roagă să-i zâmbesc, iar eu mă pierd amărâtă cu ochii în gol şi rătăcesc prin amintiri. La pian, pe lângă pian, alături de pian... nu mai cânt. Dorul - tot ce mai rămâne. Ce-o mai făcând? Cum o mai duce? Mă frământ în aşternut. Nici azi n-am somn. Cuprind chitara şi-i cer câteva acorduri. E mută! Tace! Ies la balcon să scriu. Aprind o lumânare. Fâlfâie uşor sub razele de lună plină. Peniţa-mi scârţâie şoapte până la răsărit. Plec odată cu el, mângâindu-mi pisica printre altele. E supărată, căci îi lipsesc şi atunci când sunt. Azi cu troleul, mâine un autobuz, poimâine pe jos... Pe lângă colegi, alături de prieteni, printre cunoscuţi, completând mulţimi... "Te porţi ca o stafie!" îmi reproşează o voce. Visez, mi-amintesc, îmi imaginez... M-am scufundat prea mult! E timpul să ies de aici. Am să cânt! Tram! Tram! Trisonuri! Major! Major!!! Mda... totuşi cît îmi e de dor...

Într-o seară mă măcinam între dorinţa de-a mă refugia acasă şi obligaţiunea de a sta în cafenea pentru a mă vedea cu nişte prieteni care zăboveau să apară. Puteam să mă eschivez cu uşurinţă dar intuiţia mă îndemna să mă reţin. Foarte curând am înţeles de ce. Pe uşa intrase Matei. Eram surprinsă ştiind că nu agreează acest local. I-am făcut un semn de salut. Cu toate că, din spusele sale, era grăbit s-a oprit ca să mai schimbăm câteva vorbe. Mă privea cu admiraţie şi nu izbuti să se abţină de la câteva complimente. Mi s-a părut că slăbise, iar ochii lui de data aceasta erau trişti, chiar dacă zâmbea insistent.
- Şi??? Cum o mai duci? l-am întrebat tenace.
- Să te mint sau să-ţi spun adevărul?
- Adevărul!
- Atunci nu-ţi spun nimic! strecurase câteva sclipiri de melancolie în ochi pe care nu stăruisem mult să le descifrez pentru a înţelege dacă le-a scăpat din neatenţie sau le-a jucat demonstrativ ca un actor.
- Bine, minte-mă! replicasem jucăuş şi vesel bazându-mă pe ideea că aşa zisul adevăr ce-ar vrea să-l tăinuiască ar trebui să fie diametral opus.
- Păi... la mine totu-i superb! Minunat! Nemaipomenit...
- Gata, gata! Am înţeles care-i situaţia! l-am întrerupt la fel de glumeţ şi cu miros de superficialitate.
- Hm... de fapt aş putea spune că-i normal, cu toate că ar fi putut fi mai bine.
Indiscutabil că sesizasem cum jocul nostru a luat sfârşit. Seriozitatea frazei, chiar de-a fost spusă în grabă, s-a manifestat ca o ripostă la discuţie ce încercam să o clasăm în categoria schimb de informaţie din politeţe. Nu mi-am permis să continui, pe aceeaşi undă, cu o atârnare uşuratică faţă de ce se vorbeşte, aşa că mă implicasem mai serios cu ceva de genul.
- Sigur că-i tot normal, în caz contrar nu mai stăteam aici la masă.
Continuam să dezvolt ideea doar pentru a întreţine conversaţia, de fapt nu se vorbea nimic semnificativ. Privirile şi zâmbetele noastre spuneau mai mult decât cuvintele. M-am oprit brusc şi nu mai ştiu de ce, dar am trântit-o ca nuca de perete.
- Ai vrea să reparam?
- Da! Da, de dorit! mi-a răspuns ferm de parcă aştepta această întrebare. Iată adevărata discuţie ce-a fost între noi în acea seară, restul aş putea numi garnitură sau umplutură.
Stabilisem să-l sun următoarea săptămână motivând că sunt foarte ocupată, de fapt mi-am dat timp pentru a hotărî ce să fac. Nu m-am ţinut de cuvânt nici peste două săptămâni. Probabil răbdarea lui finisase încât începu să-mi scrie. Ne ştiind ce se întâmplă în capul meu îmi scria diferite versuri sau poezii.

Articolul 11 „Te iubesc”

Visam...

Mă trezise soneria insistentă de la uşă. Încetase tocmai când m-am ridicat zăpăcită din pat. Exact în timp ce am atins cu piciorul drept podeaua, obişnuiam s-o fac din superstiţie cum că-mi va merge bine, începu să bârâie telefonul mobil. Mare îmi fusese mirarea când văzusem afişat pe ecran numele "Lui". Mă îndreptam automat spre uşă. Mi-am propus că oricine n-ar fi îl voi lăsa să aştepte considerând mai importantă discuţia telefonică. Am răspuns.

- Da! ca de obicei.
- Bună! puţin emoţionat.
- Salut... continuasem în semi voce.
- Ce faci? mult mai calm de parcă l-ar fi liniştit răspunsul meu.
- Păăăiii... sunt pe acasă... m-a întrerupt nedumerit şi isteţ la şovăiala mea.
- Hmmm... în aşa caz ai putea să-mi deschizi uşa?!
- Ooo clipă!

M-au trecut câţiva fiori, nu-mi venea a crede. Înşfăcasem mânerul aruncând o privire în oglindă. N-avea rost să-l las să aştepte până când îmi trag o haină mai frumoasă şi mă pieptăn, oricum arătam oribil din cauza pungilor pe sub ochi, aşa că i-am deschis fără a zăbovi. M-am izbit cu privirea de un buchet de trandafiri şi un scurt salut. Pe buze mi s-a întins un zâmbet larg. Nu ştiu ce mă bucura mai mult, faptul că îl văd sau surpriza atât de neaşteptată şi plăcută. Încerca să-mi explice:

- Cer scuze dacă te-am deranjat. Treceam pe lângă florărie şi mi-a venit un gând: să te bucur.
Îmi întinse buchetul ce într-un fel îl refuzasem făcând un gest de invitaţie.
- Intră! Intră! Da da! Intră!
Avusem impresia că acei doi paşi pe care i-am făcut ca să intrăm au durat o eternitate.
- Te poţi descălţa aici. am replicat eliberându-i mâinile de flori, totodată încreţindu-mă la ele.
- Uuuu... galbene. Ştii că nu-mi plac!
- Nu-ţi plac fiindcă crezi că simbolizează despărţire iar eu ştiu că-i gelozie. Fie! N-am să-ţi mai iau galbene.
- Aşa mi-ai spus şi data trecută, oricum, merci mult de trandafiri.

Îl contemplam cum se descalţă aruncând priviri prin jur. Stăteam în pijamaua mea largă şi veche cu acel buchet de flori în mijlocul antreului, avându-l în faţă şi, simţeam cum radiez de fericire. Se opri şi el pentru câteva clipe privindu-mă în ochi. După mine era inutil să vorbim cu toate că puteam să întreb de unde a aflat adresa mea sau să-i spun ceva de genul că nu mă aşteptam nici în ruptul capului să-l văd azi. Într-un final am ales să încep zicându-i ce făceam:
- Eu de fapt dormeam.

- Îmi dau seama.

Mi-a prins faţa în mâni mângâindu-mă pe sub ochi. Mereu m-am simţit în prezenţa lui ca o copilă timidă şi firavă încât de-ar fi dorit ar fi putut să mă strivească cu uşurinţă într-o clipă. Totuşi pe cît de sfioasă nu eram din iniţiativa mea ne-am apropiat dăruindu-ne un sărut scurt. Era unul din săruturile în care simţi cum tot universul dispare iar timpul se opreşte. Ne-am adâncit în priviri de parcă meditam asupra senzaţiei. Deodată se strecurase pisica din altă cameră trezindu-ne din euforie cu mieunatul său printre picioarele noastre.

- Ştii, cred că nu mă mai reţin. Te las să te odihneşti în continuare.
- Poate serveşti mai întâi un ceai sau o cafea cu mine?
- Nu plănuiam să intru...
- Totuşi ce preferi? zâmbind nu l-am lăsat să-şi finiseze gândul.

- Bine! M-ai convins, la un ceai! răspunse cu un zâmbet şi mai dulce, urmându-mă la bucătărie. După ce l-am preparat ne-am îndreptat cu ceştile în mână, prin camera mea, spre balcon la o ţigară.

- O, pianul tău !? Când îmi cânţi ceva?
- Hai că-ţi cânt acum. Ia loc unde vreai.

Cântam o piesă proprie, cu care-mi alin adesea inima. Mă simţeam atât de firesc pe-această lume care se transforma în muzică. Casa mea cu pereţi gânditori începu să cânte tăcere. Prin amintiri se rătăcise muzica gălăgiei ce se naşte în localurile înfundate de fum şi ciocnete de halbe, în mulţimile din oraşele mari acompaniate de claxonarea ambuteiajelor. Mă străbătuseră cu fiori simfoniile pădurilor, oceanelor, mărilor, râurilor, chiar şi păcătosul meu robinet ţinea un ritm. Auzeam cum planetele cu mişcarea lor continuă împrejurul Soarelui formează o armonie perfectă. Muzica vine prin noi din univers. Ea există oricând în tot şi peste tot. Noi doar o culegem existând. "Muzica" ca o salvare a sufletului - plină de patimi, revelaţii, linişte, mişcare perpetuă, avânturi înflăcărate, revoluţii armonioase, rezolvări de ne imaginat, sunete care se nasc una din alta, hoinărind pe coridoarele creierului. Ea ne aminteşte cine suntem, de unde venim. Ne spune că mai suntem vii undeva, acolo, într-o lume paralelă în care ajungem când o urmăm prin labirintul psihicului. Degetele-mi păşeau pe clape, sunetele păşeau perpetuu mobile, "El" făcu câţiva paşi şi m-a cuprins de la spate apropiindu-şi şoaptele, de urechile-mi prăbuşite pe clape, cântându-mi adevărul existenţei ..."Te iubesc"... Degetele mi s-au încâlcit pe o clipă după care...

Se întâmplau atât de multe.

altceva decât straiele

în care îmbrăcăm

adevărata realitate

creându-ne impresia

că o umplem.

Plecasem în disperare

lăsându-mi dreptul la iubire

„din iubire, spre iubire, prin iubire, în iubire”

Precum şi ochii sufletului

corpurile se vor recunoaşte

cu sclipiri paranoice

de bucurii şi plăceri

şi invers

important e că inima

nu-i pustie

ci locuită

de minuni.

Oare există reciprocitate?

Dorul - tot ce mai rămâne.

Viaţa e o fericire

e o durere.

Indiferenţa - probabil

unica sau cea mai rapidă cale

cu nuanţe de suferinţă

spre moarte.

Nu există reciprocitate.

A fi şi nimic mai mult.

Alături de „Ei”... alături de „El”...

E pace în suflet...

Gândurile erau melodii

iar melodiile erau gânduri...

...este ştiut de când lumea...

„Te iubesc”

Visam...
Mă trezise soneria insistentă de la uşă. Încetase tocmai când m-am ridicat din pat fulgerată de o constatare dureroasă "O nu, a fost doar un vis!". Exact în timp ce am atins cu piciorul drept podeaua, din superstiţie că să-mi meargă bine, începu să bârâie telefonul mobil. Inima-mi bătea ca o nebună, speram să fie "El". Spre dezamăgirea mea, ecranul îmi afişa numele lui Matei. Mă îndreptam automat spre uşă paralel răspunzându-i cu intenţia de ai spune că am oaspeţi şi vorbim mai târziu.
- Da! ca de obicei.
- Bună! emoţionat.
- Salut... continuasem în semi voce cu o intonaţie plictisită.
- Ce faci? mult mai calm de parcă l-ar fi speriat răspunsul meu.
- Păăăiii... sunt pe acasă... m-a întrerupt exclamând vesel.
- Ha! În aşa caz ai putea să-mi deschizi uşa?!!!
- Ooo clipă...
Bosumflată din cauză că mi-a întrerupt somnul înşfăcasem mânerul aruncând o privire în oglindă. Arătam oribil cu pungi pe sub ochi şi ne pieptănată. Ar fi trebuit să trag o altă haină pe mine însă n-aveam nici cea mai mici dorinţă să arăt bine, aşa că i-am deschis fără a zăbovi. M-am izbit cu privirea de un buchet de trandafiri şi un salut zglobiu. Pe buze mi s-a întins un zâmbet larg. Nu ştiu ce mă amuza mai mult, faptul că îl văd cum stăruie să-mi facă o surpriză sau însuşi situaţia. Încerca să-mi explice foarte activ:
- Cer scuze dacă te-am deranjat. Treceam pe lângă florărie şi mi-a venit un gând: să te bucur.
Îmi întinse buchetul sub nas. Vroiam să-l refuz dar zăbovisem gândindu-mă că n-ar fi frumos din partea mea. La următoarea lui frază îmi păru rău că m-am abţinut.
- Chiar ai de gând să mă ţii mult sub uşă? Poate mă inviţi?
Era atât de entuziasmat încât nu avusem curajul să-l dezamăgesc. Am intrat în casă fără a-i răspunde, lăsându-l să hotărască singur. Am auzit cum m-a urmat păşind peste prag.
- Te poţi descălţa aici. am replicat eliberându-i mâinile de flori totodată încreţindu-mă la ele.
- Fuuu... galbene. Nu-mi plac!
- Nu-ţi plac fiindcă crezi că simbolizează despărţire dar, tot tu mi-ai povestit cum cineva ţi-a zis că-i gelozie. Fie! Data viitoare am să îţi iau roşii.
- Data viitoare? Bine, merci mult de trandafiri. continuasem strict din politeţe.
Îl urmăream cum se descalţă aruncând priviri prin jur. Stăteam în pijamaua mea largă şi veche, cu acel buchet de flori în mijlocul antreului, avându-l în faţă şi nu ştiam ce să fac. Se opri şi el pentru câteva clipe privindu-mă în ochi. Mă gândeam să întreb de unde a aflat adresa mea sau să-i spun ceva de genul că nu mă aşteptam nici în ruptul capului să-l văd azi. Într-un final am ales să încep zicându-i ce făceam în speranţă că-l va sili să plece-n curând:
- Eu de fapt dormeam.
- Îmi dau seama.
Mi-a prins faţa în mâni mângâindu-mă pe sub ochi. Încercam să par o copilă timidă şi firavă numai să mă lase în pace. Totuşi pe cît de mult nu-i demonstram sfiala, s-a apropiat furându-mi un sărut scurt. Deodată se strecurase pisica din altă cameră, salvându-mă cu mieunatul ei printre picioarele noastre.
- Te reţii mult? Aş vrea să mă mai odihnesc niţel.
- Iată! Nu vreai să mă serveşti nici cu un ceai.
- Păi, nu aşteptam oaspeţi...
- Şi ce dacă? zâmbind nu m-am lăsat să-mi finisez gândul.
- Bine! M-ai convins, la un ceai! am răspuns cu un zâmbet amar mergând spre bucătărie. După ce l-am preparat ne-am îndreptat cu ceştile în mână, prin camera mea, spre balcon, la o ţigară.
- O, pianul tău !? Când îmi cânţi ceva?
- Hai că-ţi cânt acum. Ia loc unde vreai.

Cântam o piesă proprie cu care-mi alin adesea inima. Muzica o minune a universului ce mă salva şi de data aceasta. Degetele-mi păşeau pe clape. La-m auzit cum făcu şi el câţiva paşi în ritmul meu. Apoi mă cuprinse de la spate şoptindu-mi la ureche:

- Te iubesc.

Degetele mi s-au încâlcit pe o clipă după care mă vizitase gândul că...

L-aş fi iubit. Toată existenţa mea ar fi putut să-i aparţină. Puteam să-i devin acea "Ea" şi să-mi fie acel "El" precum se cântă şi descântă în poemele eternizate, precum s-a scris în legende şi romane. Aş fi putut. L-aş fi iubit. Dar... cine ştie ce-am să fac?